Tu eşti aleasă, asta-ţi este calea,
Pe colţi de stâncă iar să înfloreşti
Acolo unde-ntreagă este zarea,
Doritele înalturi omeneşti.
La rădăcina ta cad ploi de stele
Şi soarele se-nchină deseori,
Iar vântul cu rafalele-i rebele
Îţi cere să renaşti... Nu poţi să mori...
Îţi cheamă re-nflorirea timpuri sfinte
Ce floarea ta o poartă în efigii
Şi numele-ţi rostit printre cuvinte,
E corolar al unei vechi religii.
Ai fost aleasă, asta-ţi e menirea,
Să dai lumină zorilor de zi
Ca oamenii să ştie că iubirea
E singura lor şansă de-a trăi.
Te ţin în palme dacă, să te-ngheţe,
Veni-vor ceţi din mari întunecimi,
Să poţi fi floarea crestelor semeţe
Şi mugurul să-l porţi spre înălţimi.
Venit-a vremea, ştii şi tu prea bine,
Să fii regină, flori mai mici să creşti,
Ca să-nflorească-n ziua care vine
Precum li-i dat prin Scrisele Cereşti.
Ca un mugur de lumină
O icoană-a lăcrimat,
Semn că noi suntem de vină
Că ne-avem traiul damnat.
Strălucind în zori de seară
Ca mai toate câte-au fost,
Lampa picură în ceară
Amintiri fără de rost.
Lăcrimând pe focul veşnic
Lemnele trosnesc în foc,
Dând, scânteilor, vremelnic,
Timp de-a se muta din loc.
Peste-ntreaga nefiinţă
Al trecutului de ieri,
Buzna dă-n buna credinţă,
Semnul marii decăderi,
Dar ca apa ce foşneşte
Trăsnetul şopteşte blând
Iar neantul răstigneşte
Vise mari, pierdute-n gând.
Necuprinse absoluturi
Fac realul ireal
Vina dând pe începuturi
Ca fiind ducere de val.
Văd destule... Nu-mi mai pasă...
Timpu-n sine-i cronofag,
Între casă şi acasă
Oamenii au pus un prag.
Prin condiţia umană,
Îmi duc traiul meu damnat,
Sufletu-mi, ca o icoană
Plânge traiul lui blamat.
Am început să număr... Număr rar,
Coborâtor, şi-am început cu zece,
De ce atât? Chiar nu ştiu, n-am habar,
Dar ştiu că timpul trece, trece, trece...
Vroiam cândva să ştiu de ce trăiesc,
Să ştiu de toate şi să fac de toate,
Azi bat un drum şi nu-l mai rătăcesc,
El însuşi dându-mi legitimitate.
Nu cer dovezi şi nu mai ard în foc,
Şi nimănui nu-i spun ce e cu mine,
Doar Dumnezeu mi-a dat să am noroc,
Şi-n El mă-ncred când spun că va fi bine.
Când singur stau, aminte îmi aduc
De tot ce dat îmi e să se întâmple,
Şi doar pe dumul drept o mai apuc,
Simţind pistolul timpului în tâmple.
Acum aştept... Şi număr... Şi tot număr,
Şi timpul trece-n mare lui schimbare,
Ne bate tot mai hotărât pe umăr,
Să ştim că nu-i nimic din întâmplare.
Pornesc prin viaţa iar, ca prima dată,
Mânat de dorul de-a ajunge sus,
Chiar dacă azi mi-e viaţa amputată,
Chiar dacă unii-mi spun că sunt distrus.
Pe frontul vieţii lupt şi duc o luptă
Cu timpul ce-l grăbesc spre a-mplini
Urcuşul pe o pantă prea abruptă
Spre culmea, ce-n lumini, ne va uni.
Un timp de zbateri, zbateri de pe urmă
Se vor să fie prag de netrecut,
Se vor să fie gheara care scurmă
În praful ce-a rămas a fi trecut.
O zi de foc, ştiută, va fi mâine,
O zi-nsemnată, semn că tu eşti tu,
Prin care drumul sorţii redevine
Într-un tipar ce-i şansă şi atu.
În rol real ne-nscriem printre-aceia
Ce simt că niciodată nu-i târziu,
Că-n viaţă chintesenţa e femeia,
Că sufletul, iubind, mereu e viu!
În nopţile când vântul era mut
Şi desluşeam un drum ce, printre ele,
Ne-a spus că fost-am noi şi în trecut?
Când te prindeam, privindu-te, de mână
Şi-n suflet mă prindeai să mă păstrezi,
Tu, a dorinţei veşnice, stăpână,
Ce nu vroiai frumoasă să te crezi?
Ţii minte cum priveam spre miazănoapte
Când mă-ntrebai de unde am venit,
De ce ne ştim şi-n vorbe şi în fapte
Ca cei ce-am fi ce-ntâii s-au iubit?
Când mă prindeai, în zori de zi, în braţe
Ca să-mi şopteşti că sunt mereu dator
Să nu mă tem de cei ce vor s-agaţe
Pe chipul tău un văl înşelător?
Ţii minte cum ne-am dus acasă-n munte,
În ziua-n care palele de foc
Jucau de-asupra crestelor cărunte,
Dând vestea zilei tale de soroc?
Când m-ai născut, prin tine, încă-odată
Să pot trăi şi printre muritori,
Ca să-mi redai puterea de-a fi tată
Al celor ce-s mereu învingători?
E rândul tău acum la fericire,
După atâţia ani de aşteptat,
După atâtea morţi spre nemurire,
După dureri de dor ce-ai îndurat.
Şi-n noaptea-n care-ţi vei aduce-aminte
Că ai menirea mamei ce ai fost,
Vom fi Lumina şi, că şi-nainte,
Acestori timpuri le vom da un rost.
Cu fiecare anotimp, ce-l simt că trece
Simt viaţa care curge, spre un rost,
Şi sunt convins, deşi mă vreau mai rece,
Voind să cred că fericit am fost.
Prieten îmi e vântul ce, cu suflet,
Mă mângâie şi-mi dă, în taină, veste,
Că orişicât aş sta, tăcând, să cuget,
Nu pot să fug de-a vieţilor poveste.
Din iarna ce-a trecut, parcă demente,
La poartă-mi bat neşterse amintiri,
Rupându-mă de gânduri decadente,
Redându-mi dreptul unei mari iubiri.
Regenerării vieţii-i dă avântul
Aceasta toamnă-atât de-ntârziată,
Dându-mi puteri de-a-mi ţine legământul
De-a pierde în uitări ce-a fost odată.
Şi, orice-aş spune eu, în primavară,
Când mugurii se vor ascunde-n flori,
Se va-nvoi-ntrupat a treia oară
Un semn ce-l poartă marii-nvingători.
Te-am căutat mereu şi te tot caut,
Şi-am căutat prin lumi să te găsesc,
Dezordonat cumva, cumva precaut,
Înspre Pământ să nu mă rătăcesc.
Prin nori de foc şi stele căzătoare
Am tot urcat şi-am coborât mereu
Şi, ca un flutur, poposind pe-o floare
M-am pregătit să-nfrunt ce e mai greu.
Ştiam că-mi vei veni la ceas de seară,
Ţinută-n drum de-al pragului motiv,
Să-mi faci, prin iarnă, vad spre primăvară,
Pe a iubi rostindu-l substantiv.
În nebunia vremurilor noastre
Am fost răniţi de-al umbrelor decor
Şi-am căutat lumina unor astre
Ce date nu-s privirii tuturor.
Şi te tot caut, încă tot te caut
Şi-ţi caut paşii-nfloritori, în ger,
Nestăvilit, deşi-ntr-un fel precaut,
Dar regăsirea ta mereu o cer.
