sâmbătă, 10 iulie 2010

Drumul fără post-control

Vin iubito către tine,
paşii-mi sunt deja pe drum;
Nu există bariere,
totu-i dat pentru acum,
Îmi dai dreptul de a trece,
neoprit, la post-control,
De-a fi omul, nu actorul,
care a ieşit din rol.

Vin, aşa precum zisesem,
vin, când nici nu ştii că vin,
Să te duc undeva-n munte,
unde ceru-i, doar, senin,
Ca privirea-ţi să refacă
drumul către absolut,
Necesara ta schimbare,
dezrobită de trecut.

Vom fi noi întreaga lume,
vom trăi o noapte-n doi,
Fără să ne fie teamă,
fără să avem nevoi.
Şi, când vei privi spre stele,
vei putea să înţelegi,
Că putem, prin timp, răzbate,
fără acte, fără legi.

Orişicum, restricţii sobre,
se vor vrea a-ncetini
Drumul meu, venind spre tine,
paşii tăi, când vei veni.
Dar ne ştim, în pasul sortii,
fără a juca un rol...
Hai să ridicăm cortina,
chiar dacă decoru-i gol!

Vin iubito către tine,
nici de oră, nu ţin cont;
M-a atras, cândva, mirajul,
ce-l ştiam ca orizont.
Sus, pe crestele ascunse,
numai noi, noi doi vom fi,
Nici controale, nici blocaje
n-au să poată-a ne opri.

miercuri, 9 septembrie 2009

În definitiv

Evidenţa faptelor absente
Pune preţ pe orişice “apoi”,
Gândul doar spre cele aparente
E un jug de care tragem noi.
Plânsul dă uitării câteodată
Întrebări cu iz de viitor,
Dar păstrează fapta întâmplată,
Fiind mereu prezentă în decor.

Prin atâtea câte ni se-ntâmplă
Adevărul iese la lumină
Simt zvâcnindu-mi vorbele în tâmplă
Ca, la toate, să-mi găsesc o vină.
Dacă vorba care ne apasă,
Se ascunde-n iarbă şi în flori,
Visul n-are timp de-a sta acasă,
Chiar şi noi dormim abia în în zori.

Pe sub fulguiri de împlinire
Vadul clipei nu se regăseşte,
Când, în noapte, fac din amăgire
Gând că poate îl redefineşte.
Legănată-i frunză de consoane
Ca un gând pe aripi de cocor,
Verbele dau faptelor frisoane
Când se pierd esenţele-n decor.

În anale pline de cuvinte
Vorba e o paşnică părere
Drumul bate totuşi înainte
Chiar şi printr-o tainică durere.
Ca tăcută umbră, fir de iarbă,
Vultur sunt şi cerul îl străbat
Vorba scapă, dar o prind în barbă,
E de-ajuns că-i gândul un păcat.

Rostul îmi dă semne de durere,
Îngrădit de fapte din eroare,
Repunând şi semne, şi repere
Când, definitiv, trecutul moare.
În plăcere nu ascund durerea,
Nici când scriu la post-restant scrisori,
Totul e aşa cum îmi e vrerea,
Altele-s doar triste sărbători.

joi, 6 martie 2003

Dacă n-ai mai fi cu mine

Dacă tu n-ai fi cu mine
să ne pierdem printre şoapte,
Aş pieri piedut în sine,
dus de valuri într-o noapte.
Şi m-aş da cu fiinţa goală
vieții fără de măsură
Ca să n-am nici o-ndoială
că speranța mi se fură.

Nici credinţa mea în faptă
n-ar mai fi cei dat să fie,
Vorba mi-ar muri în şoaptă,
răstignită de mândrie.
N-aş mai şti să dau valoare
timpului ce se tot trece,
Şi nici cerului culoare
ca să-l am mai cald, nu rece.

Mă preschimb, să fiu prin toate
îngerul ce-ţi stă de pază
Eu sunt cel ce nu am moarte
cât prin tine soarta-i trează.
Când se ninge bezna nopţii
aud vesele suspine,
Și un scârţâit al porţii
ca un semn de dor de tine.

Dacă n-ai mai fi cu mine,
zi de zi, noapte de noapte,
N-aş mai şti de-i rău sau bine
să spun vorbe, să fac fapte…
Tu, fiind, îmi am tăria
de-a muta din loc un munte
Ca să-ţi ai şi bucuria
marilor mici amănunte.

miercuri, 10 mai 2000

Mă-nchin

Mă-nchin în faţa ta pădure
Ca unui zeu ocrotitor,
În taină vîrfurilor sure,
Şi, întru totul, munţilor.

Mă-nchin în faţa veşniciei
Sub cer brăzdat de înfloriri
Plătind tribut prieteniei,
Esenţa veşnicei zidiri.

Mă-nchin la luna ce răsare
Mă-nchin la cerul înstelat
Care, ca focul smuls din soare,
Preface gînd înaripat.

Mă-nchin la fugere cînd norii
Mă lasă-n ape condamnat
Şi-n vis, cînd văd plecînd cocorii,
La toamna rodului bogat.

Mă-nchin la apa ce îngînă
Prin izvorîre un vechi cînt
Şi, ca-n poveşti cu blînda zînă,
Cascade freamătă-n pămînt.

Mă-nchin, la iarnă, în zăpadă,
Chiar şi-ntr-al viscolirii ger,
Cînd ochii caută, să vadă,
Drumul ce-mi duce paşii-n Cer.

Mă-nchin la frunza căzătoare,
Când vîntul o adie lin,
Şi-n nopţile de aşteptare,
La toate eu, mereu, mă-nchin.

luni, 3 noiembrie 1986

Alegere spre risipire

Război năpădeşte sărutul
Ce-şi ţine secretul în sine,
Privesc peste vis începutul
Să văd ce-a fost rău, ce-a fost bine.

Nici vorba, nici fapta nu moare,
Nu poţi să îmi nărui tot gîndul,
Succesul din gîndu-mi te doare,
Mi-l vrei în uitare, plângându-l.

Se stinge un spasm de credinţă,
Pornind spre nicicând şi niciunde,
Dar eu îmi rămîn ca sentinţă,
Nu pot, ce-i real, a-mi ascunde.

Din iarna ce încă-i departe,
Şi vifor mi-arată că vine,
Mă mîngîie-o şoaptă a moarte,
Dar îngerul ţine cu mine.

În lacrimi îţi pierzi veşnicia,
La doi te împarţi peste clipă
Spre mine-ţi păleşte mîndria,
Spre altul te duci în risipă.

Vorbeşti despre planuri de viaţă,
Greşeala îţi dă crezăminte,
Dar, totuşi, mă-ntrebi dacă-n ceaţă
E sigur că mergi înainte.

Spune-ai că se simte, se vede,
Un zbor clandestin de lumină,
Că timpul în noi se încrede,
Că vremuri senine-or să vină.

Pe multe te juri, pe-ndelete,
Că totul crezut-ai iubire,
Dar nici n-ai motiv de regrete,
Îţi vrei doar fireasca-mplinire.

Şi iată, sfârşitul de toamnă
Te-arată deja amintire
Şi toate, vezi bine, mă-ndeamnă
Să trec, dintr-un gînd în nefire.

Firescu-i firesc dintr-odată,
Accept şi această robie,
Că sclavul, iubind, se arată,
Mai mîndru, uitînd de mîndrie.

Am şoapta, cu sare, în mînă,
Cuţitul îmi taie şi osul,
Şi-o stare, atît de hapsînă,
Îmi ia pentru ea tot prinosul.

Spre stele, tăcut şi ferice,
Îmi caut motive de faptă,
Nu-mi pasă de lumea ce-mi zice
Că demonii, sigur, m-aşteaptă.

joi, 24 iulie 1986

Puls de pas

Sub trista timpurilor haină,
Încă mai cred că-s om cu rost
Şi gînd nebun m-apucă-n taină
Să uit, cu totul, ce am fost.

Dar simt că bate pulsul firii
În enigmaticul cuvînt,
Când eu mă-nchin, în vis, iubirii
Ca mod de-a fi pe-acest pămînt.

Şi spus fiind, toate-s temute,
Un gînd e plin de remuşcări,
Că-n noaptea apăsării mute
Văd drumurile doar cărări.

Dar pasul meu, cu rost de umblet
Nici Dumnezeu nu-l vrea oprit,
Că-i tot un tot din al meu suflet
Pe totdeauna dăruit.

sâmbătă, 7 iunie 1986

Umbră pe înţeles

Şi iar vîntul suflă pe mare,
Şi iar e furtună în munţi,
Furtuna nu-şi are hotare
Striveşte şi valuri şi punţi.

Pe creste de valuri în spume
Nici gîndul acum nu mai ştie
Ce-nseamnă un om sau un nume
Iar vîntul trecuturi adie.

Ajuns pe nisipul fierbinte
De valuri vorbeşte cu teamă
Şi-n tremurul dintre cuvinte
Se simte că drumul îl cheamă.

Nimic nu-nţeleg cei ce-n ape
Găsesc, peste tot, înălţimi,
Uitînd că mereu stau aproape
De prea neştiute-adîncimi.

Acei ce pe norii de aur
Înalţă credinţe spre stele,
Se cred moştenind un tezaur,
Mai singuri, rămîn, printre ele.

În umbre, pe nori pe furtună
Coboară-n cotloane uitate,
Plătind a mîndriei arvună
Cu propria lor libertate.

Ucise-s destine în şoapte,
Prăpădul se vrea minunat,
La ceas de-ntuneric şi noapte
Cînd mulţi se îngroapă-n păcat.

Nimic nu-şi doresc a-nţelege
Cei care-şi vor lumea distrusă,
Trăiesc după propria lege,
La bunele lor placuri redusă.

Doar cînd vor fi toate trăite,
Şi-n umbre pleca-vor din lume,
Priviri lor pervertite
Vor da adevărului nume.